Universul e plin de mistere care încă îi lasă fără răspuns și pe cei mai străluciți oameni de știință. Până și Einstein a trebuit, la un moment dat, să-și „ajusteze” ecuațiile pentru a înțelege expansiunea cosmosului. Pentru fiecare lege elegantă a fizicii pe care o descoperim, apar o duzină de întrebări care ne fac să ne simțim mici și nedumeriți.
Dar exact asta îl face fascinant. Cu fiecare nou telescop care „ridică cortina” cerului, descoperim ciudățenii cosmice care ne pun la încercare felul în care înțelegem realitatea. De la planete rătăcitoare care „nasc copii” până la galaxii moarte de miliarde de ani, Universul nu încetează să ne uimească.
10. Planetele rătăcitoare care ar putea avea „pui”
Există ceva mai trist decât o planetă pierdută în spațiu, fără o stea în jurul căreia să orbiteze? Se estimează că ar putea exista trilioane de astfel de planete rătăcitoare doar în galaxia noastră — mai multe decât numărul stelelor!
Totuși, cercetătorii de la Universitatea St Andrews au descoperit că unele dintre aceste planete ar putea purta discuri de praf în jurul lor, asemenea stelelor tinere care formează sisteme solare. Asta înseamnă că ele ar putea chiar să dea naștere unor „planete-copil”.
Așa că, dacă nu au o stea, măcar nu sunt complet singure.
9. Galaxia care n-a mai produs o stea de 7 miliarde de ani
Deși spațiul pare liniștit, e de fapt un loc plin de violență cosmică. Totuși, există și excepții rare: așa-numitele galaxii fosilă. Acestea și-au format aproape toate stelele în primele 3 miliarde de ani după Big Bang, apoi au rămas „înghețate” în timp.
Cea mai recent descoperită, KiDS J0842+0059, se află la circa 3 miliarde de ani-lumină și are o masă de 100 de miliarde de sori. Este perfect conservată, ca o capsulă a timpului dintr-un univers tânăr — o galaxie care trăiește în trecut.
8. Steaua care a explodat… de două ori
Supernovele sunt spectaculoase, dar uneori și bizare. Astronomii au observat prima supernovă cu dublă detonație — o stea care a explodat de două ori.
De fapt, era o pitică albă (o stea moartă) care orbita o altă pitică albă. După ce a furat prea mult material de la vecina ei, a ajuns la un punct critic: suprafața a explodat prima dată, apoi unda de șoc a declanșat o a doua explozie în miezul său.
Astfel de evenimente produc o mare parte din fierul pe care îl avem pe Pământ — inclusiv cel din sângele nostru.
7. Superclusterele uriașe care sfidează imaginația
Galaxiile pot fi uriașe, dar superclusterele sunt absolut inimaginabile. Gândește-te că dacă Calea Lactee ar fi o monedă așezată pe un teren de fotbal, întreg terenul ar fi un supercluster.
Cercetătorii estonieni au descoperit recent superclusterul Einasto, aflat la 3 miliarde de ani-lumină distanță. Are o masă echivalentă cu 26 de milioane de miliarde de sori. Cu viteza luminii, ar dura 360 de milioane de ani să-l traversezi.
6. Sistemul solar-bebeluș care seamănă cu o insectă
Telescopul ALMA din Chile, împreună cu James Webb, a surprins imaginea unui sistem solar aflat la început de formare — steaua HOPS-315.
Imaginea arată haotic, cu jeturi de gaze și praf care se ciocnesc în toate direcțiile. Unii cercetători spun că seamănă cu o insectă, având o formă de „fluture” creată de curenții de carbon și jeturile de siliciu. În acel amestec de haos cosmic se formează, chiar acum, planete noi.
5. Oceanele extraterestre ar putea fi cheia vieții
Căutarea vieții în cosmos nu se mai concentrează doar pe planete ca Pământul. O nouă direcție de cercetare vizează lumile Hycean – planete acoperite de oceane și atmosfere dense, unde ar putea exista viață microbiană.
Cercetătorii caută urme de metil-halide, gaze produse pe Terra de alge și bacterii marine. Poate că nu vom găsi extratereștri verzi, dar s-ar putea ca oceanele altor lumi să ascundă primele dovezi de viață din afara sistemului nostru solar.
4. Supernova pe care strămoșii noștri au văzut-o pe cer
Acum 8.000 de ani, oamenii de pe Pământ au privit pe cer o explozie stelară uriașă. Urmele ei pot fi văzute și astăzi: nebuloasa Cygnus Loop, aflată la doar 1.500 de ani-lumină.
Fotografiile realizate în ultraviolet de telescopul NASA Galaxy Evolution Explorer arată filamente de gaz fierbinte și praf cosmic care încă se extind. Nebuloasa ocupă o zonă de cer de trei ori mai mare decât Luna plină.
3. O gaură neagră uriașă, chiar în vecinătatea noastră galactică
Astronomii au descoperit o gaură neagră supermasivă în galaxia Marele Nor al lui Magellan, la doar câteva milioane de ani-lumină de Calea Lactee.
Ea are o masă de aproximativ 600.000 de sori, fiind mai mică decât Sagittarius A*, gaura neagră din centrul galaxiei noastre, dar suficient de masivă încât să atragă stele din jurul ei și să le arunce în afara galaxiei.
2. Soarele-zombie care a distrus o planetă
Astronomii au detectat o stea moartă — o pitică albă — care a sfâșiat o planetă aflată prea aproape. Resturile acesteia cad constant pe suprafața stelei, generând erupții de raze X.
Ceea ce face descoperirea fascinantă e că soarele nostru va avea aceeași soartă peste câteva miliarde de ani, devenind o pitică albă ce ar putea distruge planetele rămase.
1. Universul s-ar putea roti ca un carusel cosmic
Cea mai nouă ipoteză a astronomilor e aproape de neconceput: întregul univers ar putea fi în rotație.
Datele colectate de James Webb sugerează că aproximativ două treimi dintre galaxiile formate imediat după Big Bang se rotesc în aceeași direcție. Unii oameni de știință cred că acest lucru ar putea indica faptul că Universul însuși s-a născut… învârtindu-se.
Poate părea o idee nebunească, dar într-un cosmos unde totul se rotește – de la planete la galaxii – gândul că și existența însăși ar avea un „moment de rotație” nu mai sună deloc imposibil.
Faptul că există planete rătăcitoare care pot avea propriile lor „pui” mi se pare incredibil. Practic, universul e capabil să creeze lumi noi chiar și acolo unde nu există o stea. Asta schimbă complet ideea clasică despre cum se formează sistemele solare. Poate că și viața se poate naște în locuri complet neașteptate.
Galaxia care nu a mai produs o stea de 7 miliarde de ani e un fel de fotografie cosmică a trecutului. Gândul că lumina ei a pornit spre noi când Pământul nici nu exista e tulburător. Îmi place ideea că unele galaxii pot fi considerate „fosile” ale universului tânăr. Parcă privești într-un muzeu stelar uriaș.
Steaua care a explodat de două ori arată cât de complex poate fi un sistem binar de pitice albe. E uimitor că o reacție de suprafață poate declanșa o a doua explozie în miezul stelei. Genul ăsta de eveniment cosmic e și motivul pentru care avem fier pe Pământ. Suntem literalmente făcuți din rămășițele acelor explozii.
Superclusterele ca Einasto sfidează orice imaginație umană. Doar comparația cu un teren de fotbal și o monedă te ajută să înțelegi cât de mică e galaxia noastră în tot tabloul. 26 de milioane de miliarde de sori e o cifră care aproape nu are sens pentru creierul nostru. Universul chiar nu are limite vizibile.
Imaginea sistemului solar HOPS-315 mi-a rămas în minte. Faptul că un nor de gaz și praf poate arăta ca o insectă e o dovadă a haosului perfect din natură. În acel haos se nasc planete, stele, poate chiar viitoare lumi cu viață. Cât de poetic e că începutul pare dezordine, dar rezultatul e ordine cosmică.
Conceptul de planete Hycean m-a făcut să mă gândesc la cât de restrâns am privit viața până acum. Poate că formele de viață nu au nevoie de sol, ci doar de un ocean potrivit. Metil-halidele ar putea fi primul semn real că nu suntem singuri. Mă întreb câte astfel de lumi ascunde Calea Lactee.
Ideea că strămoșii noștri au văzut o supernovă cu ochiul liber acum 8000 de ani e fantastică. Cygnus Loop e ca un mesaj luminos din trecut. Imaginează-ți cum trebuie să fi arătat cerul atunci, o explozie uriașă pe care nimeni nu o putea explica. Astronomia e singura știință care chiar te conectează cu istoria cosmică.
Găurile negre din vecinătatea noastră galactică sunt un memento că spațiul e mult mai activ decât pare. Cea din Marele Nor al lui Magellan, cu 600.000 de mase solare, e aproape un gigant tăcut. Mă fascinează ideea că asemenea obiecte pot arunca stele în afara galaxiei. Gravitația e o forță cu o poezie mortală.
Soarele-zombie care a distrus o planetă e o imagine de film SF care se întâmplă real. Pitica albă care trage materia dintr-o planetă e practic o scenă de canibalism cosmic. Iar faptul că și soarele nostru ar putea ajunge așa peste miliarde de ani e un reminder că nimic nu e veșnic, nici măcar stelele.
Ideea că universul însuși s-ar putea roti e una dintre cele mai fascinante ipoteze recente. Dacă două treimi dintre galaxiile timpurii se rotesc în aceeași direcție, atunci poate există o simetrie la scară cosmică. E incredibil să te gândești că tot ce există ar putea face parte dintr-o rotație universală. Asta schimbă complet modul în care privim Big Bang-ul.
Ceea ce m-a uimit e că toate aceste fenomene se întâmplă simultan, în același univers. De la stele care mor la planete care se nasc, e un ciclu continuu de transformare. Într-un fel, e reconfortant să știi că distrugerea și creația coexistă permanent. Universul pare mai viu decât ne imaginăm.
Superclusterele sunt dovada clară că termenul „imens” nu mai are sens în astronomie. Faptul că lumina ar avea nevoie de sute de milioane de ani pentru a traversa o astfel de structură e greu de conceput. Totul pare un exercițiu de umilință pentru noi, ca specie. Nu suntem nici măcar un fir de praf în proporțiile astea.
Îmi place cum știința ne arată că uneori natura încalcă propriile reguli. Stelele care explodează de două ori, planete fără stea care nasc alte planete, e aproape absurd. Dar tocmai în aceste excepții se află frumusețea universului. Tot ce considerăm „ciudat” devine o piesă dintr-un puzzle imens.
Partea cu universul care se rotește mi-a amintit de efectul Coriolis de pe Pământ. Dacă ceva similar se aplică la scară cosmică, ar putea explica multe despre direcția de formare a galaxiilor. Fizica fundamentală abia începe să atingă aceste întrebări. Poate peste o sută de ani vom avea o ecuație completă a rotației universului.
E interesant cum fiecare punct de pe listă vorbește despre echilibru între ordine și haos. Stelele mor, dar din cenușa lor apar planete. Galaxiile se opresc, dar superclusterele cresc. Universul pare să se autoregleze într-un mod aproape organic.
Nebuloasa Cygnus Loop e una dintre cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut. Faptul că a fost creată dintr-o supernovă pe care oamenii antici au văzut-o e emoționant. E o legătură vizuală între trecutul umanității și începutul stelelor. Astronomia e singura artă care lucrează cu timpul în milioane de ani.
Mi se pare fascinant că planetele rătăcitoare ar putea avea discuri de praf. Într-un fel, e ca și cum ar fi mini-sisteme solare independente. Poate într-o zi vom găsi viață pe una dintre ele, plutind singură prin spațiu. Universul pare mai inventiv decât orice poveste SF.
Gândul că universul ar putea avea un moment de rotație mă face să cred că totul se repetă la scară diferită. Atomii se rotesc, planetele se rotesc, galaxiile se rotesc. Poate că însăși existența e un ciclu continuu de mișcare. Pare simplu, dar e o idee care redefinește tot ce știm despre începutul cosmosului.
Universul pare un loc rece și gol, dar fiecare descoperire arată contrariul. În el există energie, mișcare, transformare și o formă de logică ascunsă. Poate că tocmai prin aceste „ciudățenii” ajungem să înțelegem cum funcționează viața însăși. E ca o poveste fără sfârșit, spusă prin lumină și timp.